[AVOCATI EXPERTI] A FI AVOCAT DE „BUSINESS” NU ÎNSEAMNĂ DOAR A ASISTA SOCIETĂŢI, CI ŞI A PROBA O BUNĂ CUNOAŞTERE A "AFACERII CLIENTULUI"

[Avocati Experti] A fi avocat de „business” nu înseamnă doar a asista societăţi, ci şi a proba o bună cunoaştere a "afacerii clientului"

Interviu cu doamna avocat Dana GRUIA DUFAUT, managing partner Cabinetul Gruia Dufaut (Paris & Bucureşti)

Cu o educaţie juridică dobândită la Sorbona şi adusă şi aplicată în mediul de afaceri al unei Românii pe care a urmărit-o crescând în destinul ei european, Dana Gruia Dufaut este una dintre figurile feminine marcante ale avocaturii de business. Este mândră de familia sa, una cu rădăcini adânci româneşti, şi de ilustrul său bunic, Andrei Rădulescu, figură marcantă a lumii juridice de altădată şi care a fost, printre altele, preşedintele Curţii de Casaţie, dar şi al Academiei Române. De aproape 24 de ani îşi împarte viaţa între cele două ţări – România şi Franţa –, iar cariera, familia şi prietenii şi-i regăseşte în ambele locuri.

Gruia Dufaut este o îmbinare foarte interesantă a unui nume românesc de mare rezonanţă, dacă vorbim de Gruia lui Novac, cunoscuta baladă populară bănăţeană, şi un nume franţuzesc. Ştiu că aţi primit de curând titlul de cetăţean de onoare al comunei Chiojdeanca din Prahova. Cât de puternic resimţiţi această legătură cu tot ce este românesc? În sufletul dumneavoastră sunteţi româncă sau franţuzoaică?

Familia mea este una cu rădăcini adânci româneşti. Recent, am avut într-adevăr onoarea de a primi titlul de cetăţean de onoare al comunei prahovene Chiojdeanca, locul de naştere al bunicului meu matern, reputatul jurist Andrei Rădulescu, fost preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ultimul preşedinte al Academiei Române înainte de instaurarea regimului comunist în România, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale timpului său. A fost un moment emoţionant să revin în mijlocul unei comunităţi mândre de trecutul şi de prezentul său, pentru a primi această distincţie ce pecetluieşte strânsa legătură dintre familia mea şi aceste locuri. De fiecare dată când merg la Chiojdeanca, această comună care a dat de-a lungul timpului doi preşedinţi ai Academiei Române (al doilea este criticul literar Eugen Simion), redescopăr legăturile mele profunde cu aceste locuri, mă încarc sufleteşte. Faptul că şcoala din comună poartă numele bunicului meu şi că memoria sa este păstrată vie şi neîntinată după atâţia ani de comunism mă emoţionează de fiecare dată. În semn de recunoştinţă pentru membrii acestei comunităţi, Fundaţia Andrei Rădulescu, creată de familia mea, atribuie anual burse de studii copiilor din localitate.

Mă întrebaţi cum mă simt – româncă sau franţuzoaică? Sunt mândră de originile mele româneşti şi profund recunoscătoare pentru şansa de a-mi putea cinsti urmaşii. Originea nu ţi-o pierzi, aşa cum nu poţi renunţa la ea fără să renunţi la o parte din tine, pentru că ea este simţită cu inima, nu doar vorbită cu gura. Franţa este însă ţara unde m-am format ca om şi profesional. Este ţara mea de adopţie, care mi-a dat mult din ceea ce sunt astăzi.

De aproape 24 de ani îmi împart viaţa între aceste două ţări –România şi Franţa – iar cariera, familia şi prietenii mi-i regăsesc în ambele locuri. Nu pot spune că sunt doar româncă sau doar franţuzoaică. Din ambele am luat ceva ce mă defineşte acum ca om.

Sunteţi născută în România, însă crescută în Franţa. În Franţa aţi făcut liceul şi Facultatea de Drept şi aţi intrat în baroul din Paris în 1987. Probabil firesc ar fi urmat o carieră în Franţa. Şi totuşi, în 1990 aţi venit „în vizită” cu familia în România, iar în 1991 aţi instalat aici o primă firmă franceză. De ce această revenire, de ce România? Cum au fost anii de început?

Într-adevăr, după Revoluţie am revenit în ţară împreună cu tatăl meu, pentru a ne revedea familia care mai trăia şi pe care anii de comunism ne împiedicaseră să o vedem. Bineînţeles că la acel moment nu mă gândeam deloc că voi începe să lucrez aici în calitate de avocat. Ba chiar îmi aduc aminte cât m-a şocat cenuşiul Bucureştiului. Într-o zi însă, mi s-a ivit ocazia de a mă implica într-un proiect ca avocat, iar răspunsul meu a fost unul firesc: de ce nu?! Într-un fel, drumul meu spre avocatura de business în România a fost unul de pionierat. În ţară, această profesie era practic inexistentă.

Să nu uităm monopolul de stat care exista asupra comerţului atât intern, dar în special exterior; nimic nu era privat şi totul (sau aproape) urma să devină... România pornea în aventura redescoperirii economiei de piaţă şi a democraţiei. Experienţa profesională pe care o aveam în domeniul dreptului afacerilor şi faptul că ştiam care sunt cerinţele şi aşteptările investitorilor occidentali mi-au deschis calea antreprenoriatului. În 1991 am instalat prima societate franceză în România. De atunci au urmat multe altele. Am ajutat la instalarea lor în România, apoi le-am rămas alături, oferindu-le asistenţă juridică specifică derulării activităţii de zi cu zi. Atuul meu a venit din cunoaşterea concomitentă a sistemelor de drept român şi francez, a legislaţiilor celor două ţări, din pregătirea teoretică şi experienţa profesională. Apoi, nimic din dreptul românesc nu îmi era străin în momentul sosirii în România. Codul Civil român a fost la originile sale puternic inspirat de Codul Napoleonian pe care l-am studiat la Sorbona, în timp ce Codul Comercial a fost influenţat de cel italian. Asta mi-a permis să am imediat o abordare de ansamblu, rapidă şi eficientă a problemelor cu care se putea confrunta comunitatea de afaceri străină sosită în România. La începutul activităţii mele în România, cuvântul de ordine a fost „acţiunea”. Mulţi clienţi erau interesaţi de privatizări sau de implantări în România prin structuri proprii (filială, sucursală, reprezentanţă).

Am oferit asistenţă juridică în multe dosare complexe de privatizări şi achiziţii, implantări greenfield, iar acolo unde nu exista o jurisprudenţă românească util` în dosarele pe care lucram m-am servit de modele franceze. Am inovat în multe domenii. Au fost ani pasionanţi, în care, ca practician al dreptului, am putut construi.

Nici Franţa şi nicio altă ţară din Europa Occidentală nu mi-ar fi putut oferi o asemenea şansă.

Au fost ani grei de pionierat, dar şi ani pasionanţi, cum nu cred că voi mai avea ocazia să trăiesc până la sfârşitul carierei mele, atât de mult am avut impresia că puteam ridica orice munte din calea mea!

Există deosebiri între profesia de avocat din Franţa şi cea din România? Cum vedeţi piaţa avocaturii de business din România?

Franţa este o ţară cu un sistem judiciar vechi şi stabil, nu doar în materie civilă, ci şi comercială. Deşi atât România, cât şi Franţa cunosc acelaşi sistem de drept continental, care are la bază sistemul de drept român, diferenţele ce decurg din practicarea profesiei sunt considerabile. Ele pornesc de la căile de intrare în profesie până la folosirea instrumentarului juridic.

Formarea profesională în Franţa este una cu mult mai puţin dogmatică faţă de România. Avocatul francez care termină studiile intră în profesie cu un bagaj de cunoştinţe practice importante. În România, deşi lucrurile au început să se schimbe uşor, uşor în ultimii ani, avocatul care iese de pe băncile facultăţii şi intră în avocatură începe abia atunci să înveţe ce înseamnă cu adevărat practicarea profesiei pe care şi-a ales-o.

În România, avocatura privată are un trecut recent, ea parcurge încă un proces de maturizare şi de aşezare. Sunt încă multe aspecte ale profesiei care mai necesită clarificări.

A fi avocat de business nu înseamnă doar a asista societăţi, ci şi a proba o bună cunoaştere a „afacerii clientului”, a cunoaşte subtilităţile organizatorice şi a veni cu o construcţie inovatoare pentru businessul acestuia. La nivel organizatoric, tipul de servicii pe care cabinetul tradiţional le furnizează clientelei s-a extins de la clasicele departamente M&A, litigii comerciale, drept imobiliar, dreptul muncii, la alte structuri specializate în taxe, insolvenţă şi restructurări, recuperări de creanţe, proprietate intelectuală etc. Din acest punct de vedere, piaţa românească face paşi rapizi în direcţia ţărilor cu tradiţie în practicarea avocaturii de business, iar aceasta este un semn al normalităţii. Mai cred şi că influenţa modelelor de management şi marketing din ţările cu sisteme de drept de Common Law contribuie la elaborarea unui instrumentar de fidelizare a clientelei şi deschidere a profesiei.

Coordonaţi, alături de Loredana van de Waart, Cabinetul de avocatură Gruia Dufaut pe care l-aţi deschis la Bucureşti şi care numără în prezent circa 35 de persoane, dintre care 14 avocaţi, majoritatea tineri şi majoritatea femei. Care sunt atuurile şi cum reuşiţi să atrageţi clienţii, atât firme mari franceze, cât şi interna ţionale?

Cabinetul pe care l-am deschis la Bucureşti a crescut organic. Mă feresc să spun că am importat modelul de lucru din Franţa, deşi, în multe privinţe, formal, aşa s-a întâmplat. Mi-am format o echipă de avocaţi care corespunde exigenţelor mele profesionale, pe mulţi dintre actualii membri ai Cabinetului i-am selectat de pe băncile facultăţii. Le-am oferit posibilitatea de a creşte şi de a-şi însuşi şi dezvolta acele competenţe profesionale cerute de o clientelă internaţională. Întreaga echipă, de la juniori la seniori, a avut şi are în permanenţă acces la practica şi cazuistica internaţională, fapt ce contează enorm în pregătirea lor.

Loredana a intrat în Cabinet ca tânăr avocat şi îmi este alături de mulţi ani. Este partenera mea şi colaboratorul meu cel mai apropiat. Este însă, în egală măsură, un avocat deosebit de competent şi cu un simţ profesional remarcabil, pe care mă bazez sută la sută. Nu mi-am făcut un ţel din asocierea cu alţi avocaţi deja prezenţi în piaţă, eu am mizat pe tineri talentaţi. Apoi, faptul că majoritatea avocaţilor din Cabinet este formată din femei este o pură întâmplare. Nu am căutat neapărat acest lucru, însă experienţa mi-a arătat - fără a fi câtuşi de puţin o feministă – că femeile din avocatură sunt foarte conştiincioase, meticuloase, ambiţioase şi pragmatice. A nu se înţelege greşit, în Cabinet avem şi bărbaţi avocaţi, pe care mi-i doresc alături încă mulţi ani de acum înainte pentru competenţele lor profesionale deosebite şi pentru principiile etice înalte. Aş remarca, de asemenea, că asocierea cu o clientelă internaţională le-a oferit colaboratorilor mei şansa unor performanţe notabile, posibilitatea derulării unor proiecte de anvergură şi satisfacţii profesionale pe măsură. În final, rezultatul este o echipă solidă, unită, de avocaţi bine specializaţi. Dovadă este chiar fluctuaţia mica de personal din acest Cabinet. Iar în ceea ce priveşte clientela, lucrurile au fost, ca să zic aşa, destul de simple: „le bouche à oreille” cum zic francezii, adică un client mulţumit ne-a mai recomandat altor doi clienţi şi aşa mai departe. Lumea marilor societăţi este destul de mică, iar între colegi, directorii juridici îşi transmit adresele bune, mai ales când este vorba de a investi în străinătate, departe de casă...

Deviza Cabinetului este „Protéger votre investissement en Roumanie, ç'est notre savoir faire!” Ne-o puteţi detalia puţin?

Angajamentul nostru în relaţia cu fiecare client este respectarea promisiunii de valoare pe care o facem şi asigurarea celor mai bune condiţii juridice pentru garantarea unui bun curs al afacerilor societăţii, indiferent de condiţiile din piaţă sau, mai bine spus, ţinând cont de aceste condiţii. Când vorbim de securizarea afacerilor ne referim în special la siguranţa contractuală. O afacere bună este o afacere bine încheiată sau, adaptând o sintagmă franceză, aş spune că „les bons accords font les bons amis” (acordurile bune fac prieteni buni). Principala noastră prioritate o reprezintă asistarea clienţilor în a obţine succesul în acţiunile pe care le întreprind, dar parteneriatul nostru cu firmele este unul pe termen lung. Prin consultanţa şi asistenţa juridică pe care o oferim societăţilor, în activitatea de zi cu zi, le ajutăm să crească şi să-şi eficientizeze procesele. Acţiunile noastre se desfăşoară, astfel, în câteva direcţii: participarea la negocieri şi redactarea atentă a contractelor pentru evitarea pe cât posibil a situaţiilor litigioase, căutarea şi propunerea de soluţii care să implice un minimum de efort pentru partenerul nostru. Ştim cu toţii că „time is money”. Şi, în fine, căutăm să oferim cele mai bune soluţii, punându-ne la contribuţie creativitatea şi buna cunoaştere a doctrinei şi jurisprudenţei.

Consideraţi că România mai prezintă interes pentru investitorii francezi sau cine a trebuit să vină a venit deja?

Franţa este în Top 4 investiţii străine în România, cele mai mari grupuri sunt deja prezente din anii '90 şi, cu toate acestea, ritmul investiţiilor creşte constant. Este principalul argument că dezvoltarea relaţiilor între cele două ţări are potenţial. Economia unei ţări, fie ea a Franţei sau a României, nu se bazează doar pe marile companii, ci în special pe societăţile mici şi mijlocii, care reprezintă principalul motor de creştere economică al unei ţări!

România îşi păstrează, în general, atractivitatea, nu doar pentru investitorii francezi, ci şi pentru ceilalţi investitori străini.

Această atractivitate nu este dată doar de dimensiunea şi potenţialul pieţei – a doua după Polonia, în Estul Europei, şi a şaptea, la nivelul UE – sau de poziţionarea sa geografică şi bogăţia resurselor naturale. În primii ani de după revoluţie, atuurile României constau în costurile scăzute ale implantărilor şi facilităţile fiscale oferite investitorilor de către stat. Integrarea ţării în UE şi NATO a fost de natură să procure investitorilor un sentiment de securitate, dar şi acces la resurse financiare, în condiţii mai avantajoase. Creşterea economică accelerată, armonizarea legislaţiei cu cea a UE a reprezentat o promisiune de profit pentru investitori. „Oferta” românească este departe de a se fi epuizat. În privinţa funcţionării statului de drept, România este în plin proces de „de-balcanizare”, lucrează la reducerea birocraţiei şi creşterea transparenţei, în timp ce în plan economic există o multitudine de sectoare ce necesită investiţii masive şi know-how occidental. Să ne gândim doar la marile proiecte de infrastructură care sunt discutate în prezent, la nevoile de investiţii din agricultură, la potenţialul turistic, la posibilităţile de dezvoltare a afacerilor în domeniul IT sau al serviciilor. Poate cel mai important aspect îl reprezintă faptul că în ţară se găsesc resurse financiare importante: finanţări din fondurile europene sau din alte surse. În fine, fără a intra în multe detalii, alte două atuuri care se menţin în cazul României sunt costul scăzut al mâinii de lucru şi fiscalitatea, care rămâne una interesantă raportat la ce există în Europa de Vest.

Şi totuşi investiţiile directe nu sunt pe măsura aşteptărilor. Ce îi ţine departe pe investitori?

Criza economică a produs schimbări profunde în comportamentul investitorilor. Aceştia au devenit mai prudenţi în abordarea pieţelor şi finanţarea unor proiecte investiţionale mari. Sunt mai puţin dispuşi să plaseze sume mari de bani, doresc garanţii crescute. Mai mult ca niciodată, în prim-planul proiectelor lor de extindere sau dezvoltare au trecut stabilitatea juridică şi fiscală, predictibilitatea şi transparenţa. Securitatea juridică din punct de vedere al fiscalităţii este importantă. Aşa cum spuneam, România oferă condiţii fiscale propice dezvoltării afacerilor, prin cota unică de impozit pe profit de 16%. Ceea ce trebuie să se ofere acum este garanţia menţinerii acesteia pe termen mediu şi lung. Cine poate construi un plan de afaceri serios, dacă regulile jocului se schimbă de la un an la altul, ba chiar de la o zi la alta? Ştim că în materie fiscală astfel de lucruri s-au întâmplat, din păcate... Recent, am participat la o conferinţă dedicată industriei auto, iar dacă tonul a fost în general unul optimist, nu am putut să nu remarc o anumită îngrijorare a jucătorilor din piaţă, legată de inconsecvenţa aplicării unor strategii asumate de autorităţi, de la o guvernare la alta. Pentru atragerea de investiţii este nevoie de predictibilitate. Nu aş spune, deci, că ceva anume îi ţine departe pe investitorii străini. Investiţiile continuă să vină. Ei sunt însă mai exigenţi şi aşteaptă mai mult de la autorităţi, care, într-un anume fel, trebuie să probeze că au o strategie şi mijloacele de a o pune în practică. Referindu-mă acum strict la aspectele de ordin legislativ, aşteptările investitorilor sunt legate de limitarea unor tendinţe de intervenţionism legislativ în mediul de afaceri, care pot provoca pierderi financiare şi diminua prin aceasta rentabilitatea investiţiei.

Sunteţi şi un partener al Misiunii economice UBIFRANCE din România, alături de care participaţi la multe întâlniri cu oameni de afaceri interesaţi de ţara noastră. Cum percepeţi acum atitudinea acestora faţă de România?

Parteneriatul Cabinetului nostru cu UBIFRANCE vine ca o completare a serviciilor pe care noi le oferim mediului de afaceri. Misiunea economică UBIFRANCE sprijină societăţile franceze în proiectele lor de dezvoltare pe piaţa din România, din faza de export până la implantarea locală, prin organizarea de evenimente, misiuni economice. Cabinetul Gruia Dufaut acompaniază investitorii francezi de la poarta întreprinderii din Franţa până la poarta întreprinderii din România, oferindu-le asistenţă juridică în toate etapele derulării afacerii. Mă întrebaţi care este atitudinea oamenilor de afaceri francezi faţă de România? Există un interes crescut faţă de proiectele de investiţii anunţate de autorităţi, dar şi întrebări legate de seriozitatea partenerilor români.

Ca o măsură a recunoaşterii publice a activităţii, în 2006 aţi primit de la ambasadorul Franţei la Bucureşti Ordinul Naţional de Merit în Grad de Cavaler. Ce speraţi să se întâmple în următorii 20 de ani de activitate?

Acest ordin recompensează cetăţenii francezi care s-au remarcat prin realizări civile şi militare. Pentru mine, această recunoaştere a fost o gură de oxigen şi confirmarea lucrului bine făcut, a ceea ce am construit prin firmele franceze pe care le-am adus în România şi le-am ajutat să se instaleze aici: o punte între cele două ţări. Consider că relaţia Franţa – România are în continuare resorturi insuficient folosite.

În privinţa activităţii mele şi a Cabinetului, avem planuri de extindere şi de consolidare a serviciilor pe care le oferim.

Cum am remarcat şi mai înain te, majoritatea avocaţilor firmei sunt femei. Credeţi că avocatura este o meserie mai potrivită femeilor? Şi cum rămâne cu familia?

Întrebarea dumneavoastră este oarecum retorică. Uitaţi-vă câte femei avocat are România şi găsiţi răspunsul. Acestea domină numeric profesia. Este o certitudine. Nu vreau să vorbesc despre avocatul femeie sau bărbat. Vreau să vorbesc doar de avocatul care atinge un nivel de performanţă şi pregătire, iar asta nu are neapărat legătură cu sexul, dar cere „eforturi” din partea femeilor şi a bărbaţilor deopotrivă.

Unii le spun sacrificii, dar cred că termenul de sacrificiu presupune o renunţare la ceva preţios, or meseria în general trebuie făcută cu plăcere şi pasiune.

Admit însă că fac parte dintr-o generaţie căreia i s-a predat lecţia „renunţării”, a „sacrificiului”. Cei tineri nu cunosc aceşti termeni. Ei fac mai uşor trecerile... şi nu este un lucru neapărat rău.

Interviu publicat in publicatia Avocati Experti editata de Finmedia, editia a III-a, octombrie 2014